Cine este Sfântul Andrei Criteanul ?
Sfântul Andrei Criteanul s-a născut la Damasc în jurul anului 660, sub stăpânire musulmană, într-o familie creștină care i-a dat o educație aleasă. Mai târziu, el devine monah în "Frăția Sfântului Mormânt" de la Ierusalim, fapt pentru care a fost mai târziu supranumit și "Ierusalimiteanul". curând devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului VI Ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită (a unei singure voințe în persoana Domnului nostru Iisus Hristos).
Monahul Andrei rămâne în Constantinopol unde i se încredințează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat și a unei case pentru bătrâni, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme. În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit și numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat tradiția bisericească.
Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înființat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educația tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creștinii care au suferit datorită incursiunilor musulmanilor în insulă etc. A fost un bun predicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viața liturgică a Bisericii, a compus o mulțime de imnuri liturgice. El este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea Triodul și constituie o piesă liturgică deosebit de importantă pentru perioada Postului Sfintelor Paști.
Sfântul Andrei Criteanul a trecut la viața veșnică în anul 740, pe cand se întorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, Mormântul său se află nu în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilina - Lesbos.
Ce este Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul ?
Canonul cel Mare este un canon de pocăință, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcătuit din 9 cântări bogate, compuse la rândul lor din stihiri scurte de pocăință, ritmate de invocația "Miluiește-mă, Dumnezeule, Miluiește-mă!", cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului.
Canoanele liturgice au apărut la sfârșitul secolului al VII-lea și începutul secolului al VIII-lea, înlocuind în mare măsură imnurile liturgice numite "Condac". Totusi, între cântarea a 6-a și a 7-a a fiecărui Canon se mai păstrează un Condac urmat de un Icos. Canoanele au fost compuse la început de creștinii sirieni elinizați din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical și au un conținut teologic mai accentuat.
Canonul liturgic are nouă cântări mai lungi formate din multe stihiri scurte, iar aceste nouă intercalau la început cele nouă cântări biblice folosite în viața liturgică răsăriteană:
1. Cântarea lui Moise (Ieșire 15, 1-19)
2. Noua cântare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43)
3. Rugăciunea Anei, mama lui Samuel (I Regi 2, 1-10)
4. Rugăciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19)
5. Rugăciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20)
6. Rugăciunea lui Iona (Iona 2, 3-10)
7. Rugăciunea celor Trei tineri
8. Cântarea celor Trei tineri (sfântaScriptură, Editia sfântului Sinod, 1998, p. 950-951)
9. Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) și rugăciunea lui Zaharia, tatal sfântului Ioan Botezătorul (Luca 1, 68-79)
Fiecare cântare a Canonului începe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se conținuă cu stihiri mai scurte și se încheie cu laudă de preamărire adresată Sfintei Treimi (doxastikon) și o laudă adresată Maicii Domnului (theotokion).
La Canonul inițial al sfântului Andrei Criteanul, mai precis la cântările a 3-a, a 4-a, a 8-a și a 9-a, au fost adăugate de timpuriu câteva canoane mai mici, formate din trei cântări (trei ode), compuse de "Teodor" și "Iosif", adica sfântul Teodor Studitul (+ 826) și Iosif de Sicilia (+ 886). În secolele XI-XII un canon de două stihiri pentru o cântare a fost adăugat în cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea în care duminică a 5-a din Postul Sfintelor Paști a fost închinată pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adăugata la sfârșitul fiecărei cântări o stihiră de cerere către sfântul Andrei Criteanul însuși. După sinaxarul cântării a 6-a se cântă sau recită 16 stihiri, toate intercalate între Fericiri.
Canonul cel Mare. Cum și când se cântă / citește ?
Canonul cel Mare al sfântului Andrei Criteanul se cântă pe glasul al 6-lea, muzică tristă și lină. Irmosul se cântă de două ori, la începutul și la sfârșitul cântării. Rugăciunea "Miluiește-mă, Dumnezeule, Miluiește-mă!" este însoțită de metanie mică și de semnul Sfintei Cruci. Canonul sfântului Andrei Criteanul se citește pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști, în zilele de luni, marti, miercuri și joi, la Pavecerniță; iar în întregime se citește joi din săptămâna a 5-a a Postului Sfintelor Paști, la Pavecerniță.
Canonul cel Mare. Ce conține ?
Acest bogat și frumos canon este deodată meditație biblică și rugăciune de pocăință. Canonul sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcatos cu propria sa conștiință, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăiește plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepților virtuoși, ci robia patimilor arătate în mulți păcatosi, dintre care unii nu s-au pocăit, iar altii s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit.
Cu inima plină de smerenia vameșului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor și cu gândul la înfricoșătoarea judecâtă, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arată deodată durerea și puterea poicăinței, leac și lumină a învierii sufletului din moartea păcatului. Rugăciunea vameșului "Dumnezeule, Miluiește-mă pe mine păcatosul!" devine, în Canonul sfântului Andrei Criteanul, ritmul și respirația poicăinței în stăruitorul stih: "Miluiește-mă, Dumnezeule, Miluiește-mă!"
Pocăința-rugăciune a fiului risipitor: "Părinte, greșit-am la cer și înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tau,primește-mă ca pe una din slugile tale!" ia accentul unui regret nesfârșit pentru păcat, ca pierdere și moarte a sufletului care valorează mai mult decât toată lumea materială: "Ia aminte, Cerule, și voi grăi; pământule, primește în urechi glasul celui ce se pocăiește lui Dumnezeu si-L laudă pe Dânsul." (Cântarea a 2-a, 2)
Păcatul este alipirea sufletului de cele pământești încât: "toată mintea țărână mi-am făcut" (Cântarea a II-a, 6). Prin păcat se pierde frumusețea nevinovăției din rai, se pustiește sufletul, se schimbă demnitatea omului în rușine, iar apropierea de Dumnezeu se preface în înstrăinare de El. Păcatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenești căzute, începând cu Adam și Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbină pocăința cu meditația privind căderile în păcat sau biruința asupra păcatului, așa cum se văd acestea în Sfânta Scriptură. Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăință a Postului Mare al Sfintelor Paști, tocmai pentru a se arăta că toți oamenii au nevoie de pocăință și de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire.
Marii păcatosi care s-au pocăit și s-au ridicat din păcat și patimi devin nu numai dascăli ai poicăinței pentru întreaga Biserică, ci și rugători pentru cei care se luptă cu păcatul sau se curăță de el prin pocăință. Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocată în Canonul cel Mare în stihul: "Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!" Iar mai târziu, Biserica a adăugat în Canonul sfântului Andrei Criteanul și stihul-rugăciune adresat lui însuși: "Cuvioase Părinte Andrei, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii!"
Rugăciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului și Sfintilor Apostoli arată, în general, legătura dîntre pocăință și înviere, dintre vremea Postului și sărbătoarea Paștilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu aleși, aduceți acum rugăciunea lui Hristos, ca să trecem toți curgerea postului, săvârșind rugăciuni de umilință și săvârșind virtuți cu osârdie; ca în acest chip să ajungem să vedem învierea cea slăvită a lui Hristos Dumnezeu, slavă și laudă aducând". (Cântarea a 3-a, sedealna a 2-a).
Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei și pe brațele ei pe Hristos-Domnul arătându-L lumii, împreună cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos arată aici taina însăși a Bisericii în care puterea și darul poicăinței devin pregătire și dor de înviere, arvună a vieții veșnice ca legătură de iubire a omului cu Dumnezeu.
Mărturisirea și preamărirea Sfintei Treimi în Canonul cel Mare arată că pocăința creștină este taina refacerii comuniunii oamenilor cu sfânta Treime. Botezați în numele Sfintei Treimi, creștinii reinnoiesc taina botezului prin lacrimile poicăinței, mor pentru păcat și înviază sufletește pentru Hristos.
Mărturisirea dreptei credințe prin doxologie se leagă strâns de redescoperirea dreptei viețuiri prin pocăință. Milostivirea Sfintei, celei de o ființă, de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi este temelia și puterea care face ca "ușile poicăinței" să devină cale către "porțile Impărăției cerurilor".