Cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta si Marea Vineri

Cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur la Sfanta si Marea Vineri

„Parintele Meu, de este cit putinta, treci de la Mine paharul acesta; insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”

(Mt. 26, 39)

Eu cred ca multi se intreaba pentru ce Hristos a grait aceste cuvinte; si cei necredinciosi vor rastalmaci aceste cuvinte, spre a intinde cursa fratilor nostri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atat navalirea acelora sa o respingem, cat si pe fratii nostri sai scapam de neliniste si de stramtoare, sa observam aceste cuvinte mai de aproape, sa ne oprim la talcuirea acestui loc si sa patrundem in intelesul lui cel adanc.

Caci citirea si audierea cuvintelor nu ajuta la nimic, daca ele nu se si pricep inca. Si vistiernicul acela al imparatesei Candakiei citea, dar cat ii lipsea ucenicul lui Hristos, care sa-i talcuiasca cele citite, el nu intelegea. Ca nu acelasi lucru sa vi se intample si voua, fiti cu bagare de seama la cuvintele noastre, atintiti-va priceperea voastra si primiti cuvantarea mea cu suflet plin de luare aminte si ravnitor. Ochiul vostru sa se uite cu agerime, duhul vostru sa fie atintit si sufletul vostru sa se curateasca de toate grijile cele pamantesti, pentru ca noi sa nu aruncam cuvantul lui Dumnezeu in spini, nici pe piatra si nici pe cale, ci sa cultivam un ogor gras si roditor, spre dobandirea unui seceris bogat.

Daca veti asculta cuvintele mele asa, veti inlesni lucrarea mea, iar voi insiva fara osteneala veti afla cele despre ce va vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astazi ne preocupa? „Parinte, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”.

Ce va sa zica el cu aceasta? Noi trebuie sa dam intelesul cuvintelor, inainte de a le talcui mai departe. Asadar, ce voieste el sa zica? Voieste sa zica: „Parinte, de este cu putinta, treaca de la mine”.

Ce zici tu? Prin urmare, nu stia El, oare, de este aceasta cu putinta sau nu? Cine cuteaza a adeveri aceasta despre Hristos, macar ca cuvintele par a insemna aceasta? Insa nu trebuie sa ne agatam de un cuvant, ci sa patrundem in intelesul, in scopul celui ce vorbeste, sa invatam a cunoaste pricina si timpul grairii sale, si toate acestea a le combina, spre a descoperi intelesul cel ascuns. Dar cum putea intelepciunea cea vesnica si negraita, cum putea Cel ce cunoaste pe Tatal, precum Tatal cunoaste pe Fiul, cum se putea ca Acesta sa nu stie de trebuie a patimi sau nu? O astfel de stiinta, ca cineva trebuie a patimi, negresit, nu este mai insemnata si mai inalta decat stiinta intelepciunii celei launtrice si a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaste cu desavarsire. El zice asa: „Precum Tatal Ma cunoaste pe Mine, si Eu cunosc pe Tatal” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Nascut Fiu al lui Dumnezeu? Chiar profetilor nu le era necunoscut, de trebuia sa patimeasca Iisus sau nu, ci ei au spus mai inainte, foarte lamurit si hotarat, ca aceasta trebuia sa se intample cu toata siguranta. Ei au stiut si au predicat ca Hristos va fi rastignit, pentru ce se va face aceasta si ce binecuvantare va curge de aici pentru omenire, ca El se va ingropa, dar va invia; a stiut vanzarea Iudei, judecata cea nedreapta si celelalte, toate acestea descriindu-le intocmai. Si Acela care a trimis pe profeti si le-a poruncit sa vesteasca toate acestea, El insusi sa nu le fi stiut oare? Ce om cu judecata va zice aceasta? Asadar, tu vezi ca acele cuvinte nu trebuie cineva sa le inteleaga cu usurinta.

Dar nu numai partea aceasta dintai a cuvintelor acelora da de gandit, ci si graiurile urmatoare, inca si mai mult. El zice: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”. Asadar, se pare ca nu numai ca nu stia de este aceasta cu putinta sau nu, ci pare inca a se feri de moartea cea de pe cruce. Caci cuvintele Sale par a avea acest inteles: „De este iertat, as voi sa scap de cruce si de moarte”. Si cu toate acestea, cand Petru, capetenia Apostolilor, zisese lui Hristos: „Milostiv fii Tie, Doamne, sa nu fie Tie una ca aceea, ca sa fii omorat” (Mt. 16, 22), El l-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicandu-i: „Du-te de aici, satano, ca sminteala imi esti; ca nu cugeti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru marturisirea lui (Mt. 16, 17), iara gandirea de a nu fi rastignit I se paruse Lui asa de nebuneasca, incat pe Apostolul, pe care il fericise si caruia ii daduse cheile imparatiei cerului, acum il numeste Satana, caci a zis: „Milostiv fii Tie, Doamne, si sa nu se intample Tie moarte pe cruce”. Cum oare sa nu voiasca acum a fi rastignit Acela, care asa de tare mustrase pe ucenicul Sau si asa de aspru il infruntase, pentru ca ii zisese: „Sa nu te rastignesti?”. Si cum putuse El, in pilda despre pastorul cel bun, sa puna ca o fapta buna, de capetenie, moartea Sa pentru oi? El a zis asa: „Eu sunt pastorul cel bun; iara pastorul cel bun isi pune viata pentru oi” (Ioan. 10, 11).

Si apoi adauga la aceasta: „Iara naimitul, care nu este pastor, lasa oile si fuge, cand vede lupul venind”. Daca insusirea pastorului cel bun este de a-si pune viata, precum insusirea namitului este de a nu face aceasta, apoi cum putea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine pastor bun sa se roage a scapa de moarte? Cum a putut El sa zica: „Eu [sufletul] de la Mine Insumi il pun” (Ioan. 10, 18)? Daca pui tu sufletul tau propriu, de buna voie, cum poti ruga pe altul sa te apere de moarte? Inca si in alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatal Ma iubeste, ca Eu imi pun sufletul Meu, ca iarasi sa-l iau” (Ioan. 10, 17). Iara daca El nu voieste a se rastigni, ci se fereste si roaga de aceasta pe Tatal, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el sa fie iubit de Tatal?

Dragostea purcede tocmai din conglasuirea vointelor. Si daca Hristos nu ar fi voit sa se rastigneasca, cum putea Pavel sa zica: „Umblati intru dragoste, precum si Hristos v-a iubit pe voi si S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes. 5, 2)? Insusi Hristos zice ca El voieste sa se rastigneasca: „Parinte venit-a ceasul, preamareste pe Fiul Tau” (In. 17, 1). Prin preamarire intelege El rastignirea. Daca El altadata ruga moartea de la Tatal, cum de se fereste El acum de dansa? Iara cum ca prin preamarire intelege El rastignirea, asculta ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „Inca nu era Duh Sfant, ca inca nu se preamarise Hristos” (In. 7, 39). Intelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se daduse, caci mania lui Dumnezeu nu se ridicase deasupra oamenilor si Hristos nu mersese inca la moartea cea de pe cruce. Adica crucea a starpit mania lui Dumnezeu asupra oamenilor, a lucrat impacarea, a prefacut pamantul in cer, a unit pe oameni cu ingerii, a daramat taria mortii, a surpat puterea diavolului, a starpit puterea pacatului, a eliberat lumea din ratacire, a reintors adevarul, a speriat duhurile cele rele, a daramat capistele idolesti, a rasturnat jertfelnicele lor, a manat fumul jertfelor, a sadit fapta cea buna si a intemeiat bisericile.

Crucea este vointa Tatalui, cinstea Fiului, bucuria Sfantului Duh, dar si marirea Sfantului Pavel, care zice: „Sa nu fie mie a ma lauda, fara numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasa decat soarele si mai stralucita decat razele soarelui. Chiar de s-ar intuneca soarele, crucea totusi straluceste; si soarele se intuneca, pentru ca se covarseste de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastra (Col. 2, 14), a nimicit temnita mortii si ne-a dat cea mai desavarsita dovada de dragoste a lui Dumnezeu: „Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul-Nascut Fiul sau L-a dat, ca tot cel ce crede in El sa nu piara” (In. 3, 16). Si Pavel zice: „Fiind noi vrajmasi, ne-am impacat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Sau” (Rom. 5, 10).

Crucea este o tarie nebiruita, o pavaza neinvinsa, siguranta bogatilor, norocirea saracilor, ocrotirea celor prigoniti, inarmarea celor napaditi, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel marit si minunat. Crucea iarasi a deschis raiul, a varat intr-insul pe talharul si a introdus in cer neamul omenesc, care era aproape sa se prapadeasca, nici macar de pamant nefiind vrednic. Asa de multe bunatati ni s-au impartasit si ni se vor impartasi prin cruce, si Hristos sa nu fi voit sa se rastigneasca! Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta? Iara daca El, intr-adevar, n-ar fi voit sa se rastigneasca, cine l-ar fi silit, cine l-ar fi nevoit? Pentru ce oare a trimis El inainte pe Profeti, ca sa prevesteasca ca El se va rastigni, si ca El voieste aceasta; pentru ce i-a trimis inainte, daca El nu voia sa patimeasca? Si pentru ce a numit el crucea „pahar”, daca nu avea placere de dansa? Caci prin aceste cuvinte El arata cat de mult doreste crucea. Adica precum cel insetat pofteste un pahar, tot asa dorea El rastignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit sa mananc cu voi aceste pasti” (Lc. 22, 15). Si El a zis aceasta nu fara temei, ci pentru ca dupa cina il astepta rastignirea.

Deci cum putea Acela, care numise rastignirea preamarire si pedepsise pe Apostolul Sau pentru ca voia sa-L opreasca de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda pastorului celui bun aratase lamurit ca va merge la moarte pentru oile Sale, care declarase ca avea asa mare dor de dansa si ca se duce la moarte de buna voie, cum putea El sa se roage ca sa nu-l atinga moartea? Daca El insusi n-ar fi voit sa moara, nu s-ar fi putut oare impiedica vrajmasii Lui de la prigonirea lor? Dar tu vezi ca El de buna voie merge intru intampinarea lor. Si cand ei L-au intalnit. El i-a intrebat: „Pe cine cautati!”. Ei I-au raspuns: pe Iisus. Si El a zis catre dansii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit si au cazut la pamant (In. 17, 4-6). Asadar, dupa ce El mai intai i-a lovit cu orbire si le-a aratat ca El putea scapa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu sa vezi ca nu prin sila sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Sai, ci de buna voie si nesilit a rabdat acestea, precum cu mult mai inainte se hotarase. Pentru aceea profetii au fost trimisi inainte, pentru aceea patriarhii au prevestit aceasta si pentru aceea crucea cu mult mai inainte a fost aratata si preinchipuita, prin cuvinte si prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmeaza in cuvintele lui Hristos, ne pune pe ganduri si mai mult. Adica, dupa ce Hristos a zis: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, El adauga: „insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”. Aici, chiar dupa litera, se intalnesc doua vointe. Tatal voind ca El sa fie rastignit, iara El nu. Noi vedem in toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi ca Hristos de-a pururea voieste la fel cu Tatal, de-a pururea este in conglasuire cu Dansul. Caci cand El zice: „Parinte, pazeste-i pe dansii, ca sa fie una, precum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decat ca vointa Tatalui si a Fiului sunt cu desavarsire asemenea. Si cand zice: „Graiurile, care Eu le graiesc, nu de la Mine le graiesc, ci Tatal este Cel ce graieste intru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arata aceeasi. Cand zice: „Eu de la Mine insumi nu am venit” (In. 7, 28) si: „Nu pot Eu sa fac de la Mine nimic” (In. 5, 30), El nu voieste sa zica ca n-are putere la aceasta, ci voieste a arata lamurit ca in vorbele, faptele si in toate lucrurile voia Lui si a Tatalui sunt cu desavarsire deopotriva.

Caci cuvintele: „Eu nu graiesc de la Mine” arata nu lipsa de putere, ci conglasuirea lui cu Tatal. De unde insa vine ca El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”; pentru ce oare Mantuitorul lumii zice asa? Va rog sa fiti cu mare bagare de seama. Era foarte greu de a crede in intruparea Fiului lui Dumnezeu. Aceasta covarsire a iubirii Sale de oameni si marimea pogorarii Sale erau inspaimantatoare, cerandu-se multe dovezi pentru ca ele sa fie socotite adevarate. Caci gandeste, numai, ce va sa zica a auzi si a afla ca Dumnezeu cel negrait si netrecator, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii si nu se poate pipai, Acela „in mana caruia sunt marginile pamantului” (Ps. 94, 4), care „cauta spre pamant si-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munti si ei fumega” (Ps. 103, 32), a carui stralucire, chiar cand ei se pogoara, nu o pot suporta heruvimii, ci isi acopera fetele cu aripele lor, ca Acesta care este cu mult mai inalt decat toate gandurile si decat toate cugetele, intrecandu-i pe ingeri, pe Arhangheli si pe toate puterile ceresti, sa voiasca a se face om si sa primeasca trupul cel format din pulbere, sa intre in pantecele fecioarei si sa petreaca acolo noua luni, a se adapa la pieptul ei si a suferi toate intamplarile omenesti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare? Iara pentru ca ceea ce avea sa faca era atat de miraculos si neobisnuit, incat multi n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai intai pe profeti ca sa prevesteasca aceasta; si a profetit inca Patriarhul Iacov, cand a zis: „Din vlastare fiul meu te-ai inaltat, te-ai culcat si ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9). Inca si Isaia a zis despre Dansul: „Iata fecioara va zamisli si va naste fiu, si se va chema numele lui Emanoil” (Is. 7, 14). Si in alt loc zice el: „Vazutu-l-am ca un prunc si ca o radacina pe pamant insetat” (Is. 53, 2). Inca si David a vorbit despre venirea Lui in trup prin cuvintele: „Pogori-se-va ca ploaia pe lana si ca picatura ce cade pe pamant” (Ps. 72, 6), pentru ca El a intrat in pantecele mumei sale fara a fi fost bagat in seama si fara vuiet.

Insa toate aceste prevestiri ale inomenirii Sale nu erau inca de ajuns, ci pentru ca El sa fie socotit om cu adevarat, s-a supus la toate cele omenesti. De aceea nu s-a infatisat El deodata ca om crescut, ci s-a nascut si s-a nutrit de muma-Sa, a crescut si a sporit, pentru ca prin toate acestea sa fie crezuta omenirea Lui cea adevarata. Ba inca nu s-a oprit la aceasta dovada, ci a suferit cu trupul Sau toate slabiciunile firii omenesti, a insetat si a flamanzit, a dormit si a ostenit, ba a mers si la cruce si a patimit atat de mult, pe cat poate vreun om patimi.

De aceea a cazut de pe fata Lui sudoarea ca picaturile de sange, pentru aceea s-a intristat si s-a descurajat. Deci, precum El flamanzea si ostenea, dormea si manca si bea, tot asa si pregeta a muri, si prin aceasta a aratat adevarata Sa omenire; caci dragostea catre viata este sadita in firea omeneasca. Asadar, spre a arata ca trupul, pe care El l-a luat, nu este nalucire, nici parere, de aceea El a pus la iveala inaintea noastra patimile Sale.

Acesta este un temei. Afara de aceasta, pot sa va mai aduc si un altul, care este tot asa de insemnat; care este acesta? Hristos a voit sa invete pe oameni toate faptele cele bune. Iara cine voieste sa dea invatatura dreapta, trebuie sa invete nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte. Aceasta este invatarea cea mai buna. Cand carmaciul sta langa invatacelul sau, aratandu-i cum sa tina carma, uneste vorba cu exemplul; el nu numai vorbeste, nici numai lucreaza, ci le uneste amandoua. La fel face si zidarul. Pune pe invatacelul sau langa sine si ii arata, prin cuvant si prin fapta, cum trebuie sa zideasca. Tot asa fac si ceilalti mesteri, invatarea si exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindca Hristos a venit ca sa ne invete toate faptele cele bune, de aceea El invata ce trebuie a face si totodata si El insusi facea; caci El zice asa: „Cine va face si va invata asa, acela mare se va chema intru Imparatia cerului” (Mt. 5, 19).

Iata, El voia ca noi sa fim smeriti si blanzi, si a invatat aceasta cu cuvintele, insa El a invatat aceasta si prin faptele Sale, caci dupa ce a zis: „Fericiti cei saraci cu duhul, fericiti cei blanzi” (Mt. 5, 3-4), a aratat prin faptele Sale cum trebuie a implini aceasta datorie. El a luat fota, s-a incins cu dansa si a spalat picioarele ucenicilor Sai (In. 13, 4-5). Ce a putut sa fie asemenea acestei smerenii? Asadar, El a invatat aceasta fapta buna nu numai cu cuvantul, ci si cu fapta. Tot asa a aratat El cu fapta blandetea si paciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste fata de sluga arhiereului, dar a zis numai atata: „De am grait rau, marturiseste de rau, iara de am grait bine, de ce Ma bati?” (In. 18, 23).

El a poruncit a ne ruga pentru vrajmasi, dar iarasi ne-a invatat si aceasta prin faptele sale. Caci cand spanzura pe cruce, a zis: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Lc. 23, 34). Asadar, precum El ne-a poruncit noua sa ne rugam pentru vrajmasi, asa s-a rugat si El insusi, macar ca si fara de aceasta El putea sa-i ierte, prin propria Sa putere.

Iarasi a poruncit El sa facem bine celor ce ne urasc, sa binecuvantam pe cei ce ne clevetesc. Si aceasta a facut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, macar ca ei il huleau, ca si cum ar fi El insusi cuprins de demon. El gramadea binefacerile asupra prigonitorilor Sai si a introdus in Imparatia cerului pe cei ce au voit sa-L rastigneasca. Mai departe zice El catre ucenicii Sai: „Sa nu purtati la braiele voastre nici aur, nici argint, nici arama” (Mt. 10, 9); si El a implinit si aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi, iara Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Mt. 8, 20).

El ne-a invatat si cum sa ne rugam. Apostolii au zis catre Dansul: „Doamne, invata-ne sa ne rugam” (Lc. 11, 1); si de aceea El Insusi se ruga, pentru Ca ei sa invete de la Dansul a se ruga. El insa trebuia sa le arate lor nu numai ca trebuia a se ruga, ci inca si cum sa se roage. De aceea, El le-a dat si formula rugaciunii: „Tatal nostru, carele esti in ceruri” si celelalte. Fiindca El ne-a poruncit a ne ruga: „si nu ne duce in ispita”, adica in primejdie, ne invata aceasta insusi si cu fapta, cand zice: „Parinte de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, prin care invata pe toti credinciosii a nu se arunca singuri in primejdii, ci a astepta napadirea vrajmasilor, iar atunci a arata toata barbatia. Ei nu trebuie a se grabi insisi si a se expune primejdiei.

Asadar, fiindca El voia sa invete pe ucenicii Sai a se ruga, se roaga si El insusi, dupa firea Sa cea omeneasca, nu insa dupa cea dumnezeieasca. Iara ca om s-a rugat El, pentru ca sa ne invete ca trebuie sa ne rugam pentru izbavirea noastra din primejdii. Iara daca izbavirea noastra va fi cu neputinta, atunci sa respectam hotararea cea dumnezeieasca. De aceea a zis El: „Insa nu precum voiesc Eu, ci precum voiesti Tu”. Aceasta nu trebuie a se intelege ca si cum El ar avea alta vointa decat Tatal; si cuvintele acestea trebuie sa fie invatatura pentru oameni, ca ei, chiar cand sunt in necaz si in primejdie, cand tremura si nu le place a muri, totusi trebuie sa supuna vointa lor vointei Lui Dumnezeu. Pavel stia aceasta si a si implinit-o. El a rugat pe Domnul ca sa departeze ispitele de la dansul si a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindca aceasta nu era voia Domnului, el a adaugat: „de aceea binevoiesc intru neputinta, in nevoi si in prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc sa va spun aceasta mai lamurit.

Pavel era inconjurat de multe primejdii si s-a rugat ca sa se mantuiasca de dansele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Destul iti este harul Meu, ca puterea Mea intru neputinte se savarseste” (II Cor. 11, 9); si dupa aceea el a stiut care era voia lui Dumnezeu, supunandu-si voia sa voii lui Dumnezeu.

Asadar, Hristos amandoua acestea ne-a invatat prin rugaciunea Sa, sa nu ne aruncam insine in primejdii, ci sa ne rugam pentru departarea primejdiei. Daca ea totusi ne-a ajuns, sa o intampinam cu barbatie si cu rabdare si sa supunem vointa noastra vointei lui Dumnezeu. Deci, stiind noi acestea, sa ne rugam, ca sa nu cadem in ispita: iara daca am cazut in ea, sa cerem de la Dumnezeu rabdare si putere si totdeauna sa supunem vointa noastra vointei Lui. Atunci vom petrece viata aceasta de acum in liniste si vom dobandi bunatatile cele viitoare; carora fie sa ne invrednicim prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine lauda, acum si pururea si in vecii vecilor ! Amin.