Cuvantul samarinean sau samaritean, cu circulatie in lumea crestina, a ajuns sa fie asociat doctrinei morale crestine, desi nu are nici un fel de legatura directa cu notiunile noastre morale, derivand de la o provincie intre ludeea si Galileea, care se numea Samaria. Daca Mantuitorul lisus Hristos nu ar fi avut o convorbire cu o femeie samarineanca, sau n-ar fi dat o pilda cu un samarinean milostiv, si acestea n-ar fi fost relatate de Sf.Evanghelisti, notiunea ar fi ra mas la intelesul propriu: ceea ce apartine Samariei. Intrand insa in textele evanghelice, notiunea samaritean a capatat sensuri deosebite privind atat relatia intre Vechiul Testament si Noul Testament, rela tia intre iudaism-crestinism, ceea ce e fundamental pentru crestinism, ca si capitol la fel de fundamental pentru morala crestina.
Din aceste cuvinte de inceput cred ca ati dedus ca in continuare ma voi referi la textul evanghelic apartinand Sfantul Luca, care a fost citit la Sfanta Liturghie si ca nu vor lipsi legaturi cu convorbirea lui lisus cu femeia samarineanca relatat de Sf. Ev. Ioan.
Deci, un invatator de lege s-a apropiat de lisus si L-a intrebat ce trebuie sa faca ca sa castige viata de veci. Un invatator de lege, adica un cunoscator bun al oranduielilor, al descoperirilor pe care Dumnezeu le daduse poporului evreu ca fiind popor ales. Si cunostea legea veche in cele mai mici prescriptii si forme ale modului cum te poti apropia de Dumnezeu; si aceste prescriptii si forme nu erau pu tine. Intentia cu care se apropie de lisus si Îi pune aceasta intreba re se va descoperi de abia la finele convorbirii. lisus il intrea ba daca stie ce este scris in Legea lui Moise, privind raspunsul la intrebarea ce i-o pune. Imediat invatatorul recita prima porunca din Decalog: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeu din toata inima ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Aici vroia sa-l prinda pe lisus la problema cine este aproapele lui ? Pentru ca trebuie sa stim ca iudeii considerau ca aproapele lor numai pe cei din neamul lor, interzicand orice relatii cu cei care nu erau iudei.
Pentru a-si lamuri conceptul de "aproapele tau" care era diferit de cel al iudeilor, lisus da o pilda rupta din realitatea vremii. la ta pilda: Un om a cazut prada talharilor care, dupa ce l-au jefuit, l-au si schingiuit, fie ca s-a opus, fie ca aveau nevoie de timp ca sa se departeze de locul faptei, sa nu fie prinsi, si l-au lasat abia viu. Trec pe langa ranit un preot, apoi un levit, care nu au nici un fel de reactii fata de ranit si merg mai departe la treburile lor. Dar trece si un samarinean care ii acorda primul ajutor, il duce la o ca sa de oaspeti, il hraneste si cere gazdei sa continue a-l ingriji, el obligandu-se si anticipand chiar plata tuturor cheltuielilor pana la vindecare.
Samarineanul a fost cel care a implinit porunca legii, a trebuit sa accepte si invatatorul de lege. Concluzia fiind fara echivoc, lisus ii recomanda ca si el sa faca la fel ca samarineanul cel milostiv.
Elementele din care Mantuitorul a compus pilda sunt alese cu gri ja. In primul rand, cei care nu-i dau ajutor ranitului sunt un preot si un levit, adica doi factori care cunosteau legea lui Moise si ar fi trebuit s-o aplice, ceea ce denota o intelegere eronata, discriminato rie, a notiunii de aproape: nu-l cunosc ca fiind iudeu, nu am obligatii fata de el.
Cel care are mila este un samarinean, adica un strain, dispretuit de evrei, cu care nu trebuie sa intri in nici un fel de relatii, cum spune Sf. Ap. Petru: "Voi stiti ca nu se cuvine unui barbat iudeu sa se uneasca sau sa se apropie de cel de alt neam", bineinteles, Sf. Petru, in context, contestand o asemenea atitudine. De aici, din acest exemplu, ca din multe altele cu care viata si invatatura lui lisus abunda in scrierile Noului Testament, se vede noutatea si, in acelasi timp, implini rea Legii, cum zice El insusi: "N-am venit sa stric Legea, ci s-o im plinesc".
Mantuitorul da noi dimensiuni invataturii Sale: legea veche era numai pentru poporul iudeu si era limitata in timp pana la venirea Sa.
Conceptul de aproapele nostru pe care iudeii il limitau la iudei se largeste, ingloband pe toti oamenii, accentuand iubirea intre ei ca dovada apartenentei la noua Lege. Dragostea se arata nu numai celor apropiati ai nostri ca sange sau prietenie, ci tuturor oamenilor. Dupa cum spune Sf. Ap. Pavel, in crestinism "nu este iudeu, nici elin, nu este rob nici slobod, nu este parte barbateasca nici femeiasca, ci toti sunt una in lisus Hristos”.
Noi, crestinii, formam o mare familie, avand toti aceeasi indrepta tire la viata, la bunuri, la drepturi, la mantuire. De aceea, aproapele nostru este omul de pretutindeni, apropiat sau departat, ruda sau stra in, cunoscut ori necunoscut, de un neam cu noi sau de un alt neam, barbat sau femeie, invatat sau neinvatat, omul care intr-un fel sau altul are nevoie de ajutor.
Conceptul de aproapele este explicat de Mantuitorul in conditia intrebarii puse de invatatorul de lege, nu fara intentii rau voitoare, ca sa mai adauge o dovada la procesul ce-l va aduce finalul de pe Golgotha.
Acest concept este intregit si din nou explicat intr-o convorbire pe care o are cu o femeie samarineanca care se mira ca lisus ii cere sa bea apa din galeata sa, zicand: "Cum, Tu, care esti iudeu, ceri sa bei de la mine, care sunt samarineanca, pentru ca iudeii nu au amestec cu samarinenii". lisus o convinge ca nu locul unde te inchini intere seaza - iudeii si samarinenii aveau locuri sfinte diferite - ci "ca man tuirea vine prin iudei”, dar noutatea care o aduce El, ca Mesia, este ca adevaratii inchinatori "se vor inchina Tatalui in Duh si Adevar”, caci "Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa se inchine in Duh si Adevar". Din nou si in legatura cu vecinii ignorati si dis pretuiti de iudei, ca fiind de alt neam, se afirma noua sfera de apli cabilitate adusa de crestinism.
Mi se pare firesc ca in acest cadru, sa ne intrebam daca noul concept privind relatia om si om adus de crestinism, in aproape doua milenii, a adus schimbare in lume si in individ pe care o implica noul concept ? Nu poate nimeni contesta ca s-a produs aceasta schimbare. Oricat s-au impotrivit imparatii romani ca sa mentina domnia sclavagis mului declansand persecutii si sanctionand curentele care aveau ca punct de plecare tocmai aceasta noua definire a omului in general, tot a trebuit sa se renunte la impartirea oamenilor si a popoarelor in sta pani si sclavi. Si oricate invinuiri s-ar aduce mijloacelor de ras pandire a crestinismului, nu poate fi ignorata contributia misionari lor crestini la ridicarea lumii inapoiate a Africii secolelor anteri oare. Si chiar daca enciclopedistii tunau si fulgerau impotriva domi natiei Bisericii Catolice si a clerului, nu poate fi rupta legatura dintre stindardul Revolutiei Franceze, al egalitatii, libertatii si fraternitatii cu omul cazut intre talhari si ajutat de samaritean.
Momentele de pace dintre doua armate, cand se permite beligeran tilor sa-si adune ranitii, echipele adverse de brancardieri, colabo reaza; sau ajutoarele internationale la calamitati, care provin din lumi adverse pana atunci, sau cate alte exemple nu poate da fiecare din noi, nu trebuiesc legate direct de conceptul si relatia orn-om pusa in drepturi de Crestinism?
Ca aceste evolutii mai au un drum greu de parcurs pana la intro narea tuturor consecintelor, sociale, politice, umanitare si de orice alta natura este usor de perceput, mai ales ca uneori, dand la o par te idealul, vedem ca se ascunde egoismul, privilegiul, dominatia omului de catre om, a natiunilor si popoarelor de catre natiuni si popoare.
Nu mi se pare deloc intamplator faptul ca Mantuitorul defineste notiunea de aproapele tau pornind de la o pilda cu un samarinean, o convorbire cu o samarineanca si cu un invatator de lege caruia ii si recomanda sa faca ce a facut samarineanul milostiv. Cu alte cuvinte, convingerea ca cel de langa tine este aproapele tau trebuie sa por neasca de la o filozofie personala, din interiorul fiintei tale. Nu trebuie ca cineva sa-ti impuna, in mod autoritar, ca omul de langa tine este aproapele tau; ci gandirea proprie, simtirea personala, actiunea personala sa fie punctul de plecare al iubirii de om, al milosteniei samarineanului. De aceea, mi se pare extrem de concludent anonimatul in care se afiseaza milostenia. Actul individual, moral sau material, sau al unui grup restrans fata de un grup restrans in suferinta, anonim, este mult nai raspandit in lumea crestina. Nu ca in cazul comitetului de binefacere ironizat de Hasek care, intentionand sa ajute vaduvele si orfanii din fondurile pe care le aveau la dispozitie, in valtoarea ideilor privind cum sa faca mai bine distribuirea fondurilor - galceava stropita din belsug cu bere pentru membrii comitetului - ajung in final sa constate ca fondurile se epuizasera achitand notele de plata ale banchetului lor filantropic. Sau departandu-ne de literatura, trecand la prezent, la noi, in cazul sutelor de asociatii asa zise "nonprofit" cu scop de ajutorare a copiilor strazii si a handi capatilor, pornite din capete romanesti sau occidentale, sa se rezume la aducerea de autoturisme straine, scutite de vama, in folos personal. Binefacerea, milostenia, nu are nevoie de publicitate, de iesire in fata "Sa nu stie stanga ce face dreapta ta". Asa a procedat samarineanul pe care lisus il prezinta invatatorului de lege ca implinind porunca lui Moise: "Pe aproapele tau sa-l iubesti ca pe tine insuti", invatatorul de lege a ramas fara replica si a plecat. lisus ii precizase, ii interpretase, in modul sau divin, conceptul de aproapele si de atunci el domina fundamentul moralei crestine in impliniri evidente, atat in plan individual al crestinului cat si al randuielilor obstei crestine, cu inerentele interpretari eronate ale unor noi invatatori de lege.